Poezie târzie

Ameţeala pe care o simţeam era mai presus decât cea provocată de vinul roşu;
Mâinile lui îmi cuprinseră capul cu tot cu gânduri,
Iar mâinile mele erau într-un loc prea obraznic pentru mine,
Dar când l-am simţit atât de aproape de mine,
Când, în sfârşit, răsuflarea lui era una cu a mea
Din egoism uman... sau poate animal,
L-am prins ca-ntr-un lanţ,
Şi aş fi vrut să se oprească timpul în loc
Sau măcar să ne transformăm în stane de piatră.
Era El??? Sau iar visăm?
Da! Da! L-am visat de-atâtea ori, şi nu vreau să mă mai ascund...
În viaţa de zi cu zi poţi să te prefaci cât vrei,
Dar visul spune ce gândeşti fără să grăieşti!
"Ştii!... Şi eu m-am gândit că noi doi..."
"Noi doi? Noi doi, ce? Nu te opri acum, te rog! Dacă te opreşti şi Pământul se va opri!"
Dar s-a oprit... Nu Pământul! El!
Şi m-am trezit murmurând că o tâmpită "Iartă-mă! Iartă-mă!"
Pentru ce???...
Pentru că nu mi-ai zis niciodată ce simţi cu adevărat,
Pentru că sunt fată şi am pretenţia să faci tu primul pas!
Parcă te-ntrebai cândva, unde sunt fetele de altădată, fetele mai greu de cucerit decât o fortăreaţă.
Trebuia să te ţii de cuvânt şi să faci ce ai promis că faci când m-ai obligat să-ţi mărturisesc "adevărul".
Mi-ar fi plăcut să te văd dându-ţi pantalonii jos şi... căcându-te în mijlocul străzii : " Am să mă cac în mijlocul străzii dacă tu îmi zici ASTA!", aşa, ziceai!
Nu-ncerca să negi! Am martori!
Iar Shakespeare n-o să te ierte dacă minţi în faţa lui!
Ce curajos eşti pe scenă!Şi eu sunt, să ştii!
De ce totuşi când suntem doar noi doi... ne bâlbâim şi "jucăm" atât de prost,
Cred că ar râde şi cabotinii de noi.
Dar a meritat! A meritat s-aştept doi ani pentr-un sărut,
Sunt curioasă ce surpriză îmi pregăteşti peste doi ani!?!
Probleme??? Să ştii că toţi le-avem, însă, timpul nu are cum să ni le rezolve fără noi...
Acum, lasă-mă, te rog! Vreau din nou să te visez...