Amurg de noiembrie

Amurg de noiembrie (Mihai Codreanu)

Cad frunze-ngalbenite, cad mereu...
... Si vantul geme-n toamna-ntarziata
Si fiecare frunza scuturata
Cuprinde-o lacrima din pieptul meu.
Ma simt strain de tot ce ma-nconjoara,
De mine insumi chiar ma simt strain...
Si-al sarii trist si-ntunecat declin
In giulgiul sau de nouri ma-nfasoara.
O negura de corbi se-nalta-n stol
De pe-un copac cu ramuri despoiate
Si-ntr-un potop de strigate stacate,
Sfidand amurgul, se topeste-n gol.
Imi amintesc de vremea de-nainte,
De fluturi si de flori imi amintesc...
Si cum pe drumuri singur ratacesc,
De tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-asteptam in brate sa te strang
Pe banca din aleea solitara,
Pe cand in stravezia primavara
Privighetorile cantau in crang!
Era pe-atunci speranta-n orice raza
Si dor in orice floare... si era
Atata poezie, draga mea.
... Si vad cum toate-acum se-nmormanteaza.
Iar peste moartea sufletului meu,
Ucis si el de-a Firii grea durere,
Incet se lasa noaptea... si-n tacere
Cad frunze-ngalbenite, cad mereu...

Din volumul „Cantecul desertaciunii – Romante libere”, 1921