Cronică de poveste – “Fata babei şi fata moşneagului”

Într-o lume în care oamenii te arată cu degetul, sau mai rău te consideră “high” dacă eşti bucuros fără un motiv aparent, poveştile rămân singură noastră salvare. Iar când poveştile sunt transpuse în scenă cu măiestrie parcă îţi mai revine pofta de viaţă chiar şi pe o vreme ploioasă, chiar şi într-o ţară mai puţin norocoasă.
O astfel de poveste este şi spectacolul “Fata babei şi fata moşneagului” în regia Domnului Daniel Stanciu după Ion Creangă de la Teatrul Ţăndărică.
O simbioză perfectă între clasic şi modern, între limbajul în dulcele grai moldovenesc şi animaţie demnă de Disney.
70 de minute cu personaje fantastice, redate cât se poate de realist de actorii: Simina Constantin, Alina Teianu, Dora Ortelecan Dumitrescu, Viorel Ionescu, Jou-Jou Drăgan, Geo Dinescu şi Marin Fagu.
Muzica tradiţional românească foarte fină aleasă sub bagheta Domnului Vasile Manta, cu "beaturi" moderne pe alocuri, se îmbină perfect cu decorul mobil ingenios în scenografia Danielei Drăgulescu. Un fel de Perpetuum Mobile care încalcă ireversibilitatea degradării omului. Pentru că, în fond, povestea lui Creangă este veşnică luptă dintre bine şi rău, pendularea oamenilor între aceste stări contradictorii, oameni care la sfârşitul drumului, după o serie de experiente, devin ceea ce au ales să fie.
Trecând de faptul că lumea consideră această poveste, o poveste pentru copii, regizorul Daniel Stanciu a expus cu subtilitatea şi consumismul de care e marcată societatea din ce în ce mai mult, prin conturarea perfectă a unei Babe şi a unei Fete pentru care singura valoare valida în viaţă e bună starea materială, oameni pe care avaritia ii transforma in monstrii.
Şi cum povestea este una complexă, tot regizorul a ales ca procedeu artistic animaţia digitală pentru a expune mai bine drumurile iniţiatice ale celor două fete, care reprezintă în cele din urmă, două tipologii de oameni, vameşul şi fariseul. În faţa ochilor spectatorilor se derulează imagini pline de culoare şi viaţa, de la păpuşi wayang, păpuşi compuse, maşinişti incastraţi în decor sub formă de pietre, peri umanizaţi prin coregrafie, şi terminând cu actori la vedere, totul spre deliciul celor mici dar şi a celor mari, când Sfânta Duminică lasă să i se vadă cizmele sexy de piele până deasupra genunchilor, dedesubtul unei haine de calugarita.
Purici hiperbolici cât aricii te fac să tresari şi să simţi în acelaşi timp bucuria copilului care crede atât de tare că acele ghemotoace de plus sunt purici încât îl auzi zicandu-i mamei în şoaptă “Mami, cled că am şi eu pulici!”.
“Balauii” simpatici, “puiuţii” Sfintei Duminici, care dansează hip hop şi care sub măştile de dinozauri au reuşit să se facă îndrăgiţi de public şi să dărâme din nou mitul “bestiei”, întregesc atmosfera de basm.
După cum spuneam, e nedrept să privăm adulţii de acest spectacol încadrat la categoria copii, eu cred cu tărie că e un spectacol atât pentru copii dar poate fi la fel de bine şi pentru adulţi, Dumnezeu ştie câta nevoie avem!
N-aş putea spune ce personaj mi-a plăcut cel mai mult pentru că toţi au fost excepţionali şi au transmis atâta energie, încât, dupa spectacol ieşise si soarele pe un cer căruia nu i-aş mai fi dat nici o şansă în ziua respectivă. Toţi actorii şi-au construit cu măiestrie caracterele şi au surprins perfect esenţa poveştii lui Creangă, iar asta s-a văzut mai ales în relaţiile dintre ei.
Dacă cuplul babă - moş a fost unul tipic de soţ şi soţie care trăiesc precum câinele şi pisica, cuplul fetelor a fost foarte dinamic; iar personajele fantastice care apar pe parcurs: câinele, părul, fântâna şi cuptorul au fost pline de viaţă şi au constituit elementul magic al spectacolului. Ieşirea din rol a Sfintei Duminici “Aoleu, ce mă oboseşte rolul ăsta!” (Geo Dinescu), tehnică foarte des utilizată, mai ales în comedia dell'arte, dă un plus de comic spectacolului.
Toate acestea însumate, plus multă muncă şi dedicare, ne prezintă un final cu “happy ending” în care regizorul, prin vocea povestitorului, însuşi Ion Creangă, ţine să ne reamintească încă o dată că în viaţă trebuie să încercăm să facem mereu binele, indiferent cât de greu ne-ar fi sau cum zice rugăciunea mea preferată “Doamne, dacă nu pot să fac bine, măcar să nu fac rău!”, asta ca sa citez vorbe si zicale din popor, pentru ca este plin spectacolul de ele.
Sincere felicitări întregii echipe pentru minunata transpunere în scenă a unei poveşti eterne.

Cât timp mai avem poveşti, suntem salvaţi!