Furculiţa

Cineva îmi bate în cap de o oră .

Şi bate şi bate şi bate.

Dă senzaţia că bate într-o tablă şi că ce face e de viaţă şi de moarte, dacă e aşa, jur, că nu o să zic nimic.

De zece minute stau şi mă uit la Ea, bate într-o furculiţă cu un cleşte, aplecată peste un placaj de lemn, aş fi zis că îşi repară cel puţin acoperişul de când tot bate.

Şi bate, şi se mai uită puţin la furculiţa, o mai prinde de gard, se mai uită la ea, iar mai bate (Da! Era aceeiasi furculiţa tot timpul!)... deşi Furculiţa tot îndoită era...

Dar până şi ceasul meu refuză să mai rabde acest zgomot asurzitor şi o forţă neştiută mă face să ţip din toţi rărunchii :

- Doamnă, da’ nu vă e ruşine??? Mergeţi şi bateţi în casă la dumneavoastră!”

Aaaa... în caz că nu am menţionat încă, bătea fix lângă geamul meu,  la mirobolantul etaj parter. E de vis să stai la parter în Bucureşti, poţi lejer să faci un documentar de Wild Channel!

Mă simţeam că într-o piesă de Ionesco:

Ea a mai bătut un pic, s-aratat jignită de doleanţa mea şi mi-a răspuns:

- Da’ ce domnişoară, cât e ceasu?”\

- E 10:30 , da’ nu văd legătura!”

N-a mai zis nimic, dar şi-a scos tacticos telefonul şi ea, din pantalonii ei amărâţi şi rupcegosi, şi-a zis printre buze “La 12 ăştia dorm... ptiu!”.

Discuţia noastră a luat sfârşit aici pentru că probabil a simţit tonul amenintaor al unui om trezit din somn de o furculiţă, dar după ce am închis geamul, pe care ea îl credea izolat fonic, şi-a continuat discuţia cu o altă vecină :

- Da’ ce dragă ai terminat?

- Nu, dragă, da’ e ora de sugere! Ăştia vor să face sex”

- Da’ nebună mai eşti, dragă!

Iar eu am tras perdeau pentru că deja era prea mult pt micul dejun...