Visul meu e un magnetofon

de Mircea Cartarescu

cât de puţin îţi trebuie să fii fericit -
când am terminat cu meditaţiile despre infinit
când mi s-a resorbit delirul de grandoare
când mi s-a şters marca de pe oase şi lănţişoare
când nu m-am mai crezut

deodată Iisus, Bob Dylan, Gauss şi Vonnegut
(jr.), când
a căpătat pentru mine sens cuvântul curând

şi-o mai zic o dată: când am înţeles
că norii nu iau niciodată formă de chitară, strung, carusel, cutie de nes
riglă de calcul, claviculă şi molar,
când mi-am dat seama că n-am ce face decât să umblu
cu mâinile-n buzunar
printre culori în ruine,
când am ştiut că nu gândesc cu creierul meu şi că nimic nu depinde de mine,

şi nu mă opresc nici aici:
când am fost silit să am apartament şi servici
deşi crezusem că viaţa n-o să mă-ncapă
când m-am umplut de aluniţe şi tumorile benigne mă sapă
când citesc dostoievski şi nu mai tresar
când eu, minunea lumii, stau la coadă la aprozar,

m-am gândit să-mi cumpăr un magnetofon
Kashtan, de nouă mii de lei,
pentru că mai mult decât orice îmi place să ascult muzică
şi pentru că îmi place aşa de mult să am lucruri frumoase
care să asculte de mine

adesea
când plec de la şcoală mă opresc la electrocasnice
la Doamna Ghica
şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon
la figura lui simpatică, pătrăţoasă
la rolele lui inteligente şi blânde
la pâlpâitoarele lui leduri verzi -
stă acolo, -n vitrină
între două boxe negre şi delicate
şi el e visul meu, acum, când s-a terminat orice vis.

ah rolele lui de plexiglas hipnotic
rotirea lor inegală, liniştitoare…