Sunt defectă!

 « Mi-a păsat de oameni chiar și după ce aceștia m-au ranit… » 

 (citat de Marilena Dumitrescu, mama mea artistică)

 

 Mi-e silă de cât putem să ne amăgim 

 Când vrem să vedem lucrurile

 Așa cum suntem noi

 Și nu cum sunt ele în realitate !

 

 Îi vedem pe oameni frumoși,

 Chiar dacă unii sunt de-a dreptul jegoși,

 Îi vedem mai buni

 Chiar și pe cei nebuni !

 

 Of, suflete ! Ce așteptări retardate mai ai ???

 De ești mereu dat peste cap,

 Iar realitatea îți tot vine de hac !

 

 Ție ce îți trebuie ca să te dezamăgească un om ???

 Că văd că orice ai face,

 Tot titlul de « mama răniților » te atrage !

 

 Hai că îți meriți soarta !

 Stai și plângi în baie

 Că te-ai comportat ca o oaie…

 O mielușică sado-mascochista

 Că altfel nu-mi explic

 Cum să accepți

 Bunul-simț lipsă !

 Nici de cea mai mică decență

 Nu-ți dau unii dovadă

 Iar tu, totuși, îi accepți în a sufletului ograda…

 A’naibii empată !

 

 Și dacă a simți prea mult e un defect,

 Perfect !

 Atunci sunt o defectă dementă,

 Dar măcar îmi asum implicarea,

 Și vă rog insistent să nu încercați să mă resetați 

 Că o încurcați !

 

 Rămâneți voi cu « soft-ul » intact,
 Cu limbaje de programare deloc reale,

 Iar în loc de inimă, doar « hard »

 Și-un « bug » în loc de cap,

 Roboței inanimați !

 

 Să nu carecumva să vă implicați

 Că vă defectați !...