~ metaliteratură
comodă ~
N-am vrut să treacă
ziua dumneata,
Fără să-ți spun și eu
ceva,
Teatrule, Măria ta!
Știu că nu-ți sunt
cea mai fidelă Actriță,
Dar sunt convinsă că
apreciezi această Răzmeriță!
Pare-mi-se că oamenii
au cam uitat
De vorbele lui Vraca
Care ne-ndemnau să te
păzim!
Am cam ajuns să te
hulim,
Sfințenia scândurei
s-o mânjim.
Însă eu știu că nu
ești tu de vină,
Ci cerberii care-ți
sunt la cârmă.
Demagogi,
pseudo-pedagogi,
Cu suflete de
schilozi,
Niște “artiști”
nerozi
Care ne vor ologi.
Nu te lăsa amăgit de
strălucirea lor pală,
E doar o fală,
Căci dacă privești în
profunzime
Vezi doar putrezime.
Îți zâmbesc cu cinism
Doar ca să
te-njunghie cu cabotinism.
Tu mă cunoști prea bine și ești conștient
ca n-am să-mi țin capul
plecat,
Doar ca să se simtă cineva adecvat!
Teatrule! Îți jur că
aș vrea să-ți mai văd și partea frumoasă
Dar masoneria nu mă
lasă!
Au făcut din tine o
eternă angoasă.
Îți doresc să te faci
bine
Să nu cazi în
desuetudine
Redă-mi speranța de
odinioară
Ca să nu mă mai
doară!
Nu pot să-mi mai
prefac durerea
Când zi de zi îți
simt plângerea.
Te rog smerit ca să
mă ierți
Fiindcă nu reușesc să
joc pentru câteva copeici,
Refuz să fiu doar o
paiață
Care se scălâmbaie în
piață.
Vreau o artă care mă
înalță
Atât pe scenă
Cât și în viață!
Degeaba “teatru de
oameni” proclamați
Când voi doar teatru
de uzură creați.
Fără nici un
compromis comis
Nu prea mai am nimic
de zis
Căci ușile mi le-ați
închis!
… noroc că sunt o
arogantă cu dichis
Și mi-oi găsi eu
locul în acest abis…
Cu voioșie
neîntinată,
A ta Actriță incomodă
Cu gura cam Slobodă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu