Ah, croncănitul ăsta de ciori îmi dă fiori!
Vreau să-mi cânte pescărușii
Să-mi fie mereu vară
Poate puțin toamnă
O țâră primăvară
Însă deloc iarnă!
Nu-mi place hibernarea
Simt că mă trage in jos,
Cred că nici urșilor nu le place
De asta sunt mereu morocănoși,
Poate doar puii de urși sunt puțin mai voioși,
Ca și puii de om dacă stau să reflectez bine,
Dar mai apoi îi subjugă natura.
Acest ecosistem dement
Care uneori mi se pare ușor defect.
Adică, săracul urs mănâncă fructe de pădure
Și tot are prea multe kile!
Vă sună cunoscut, așa-i?
Pai da, e fix ca în viață!
Credeți că el nu e stresat de acest fapt?
Noroc că se poate cațăra în copac
Că altfel cred ca ar avea nevoie de calmant!
Și nouă ne e frică de el,
Și lui de noi,
Uitând că am fost cândva pui blânzi amândoi...
Străbatem poteci comune,
Rugându-ne să nu ni se intersecteze drumurile
Când de fapt ambii iubim pădurile!
Cad frunzele ca nebunele
Dar ciorile tot nu le sperie!
Iar Sufletul meu e... când Urs, când Cioară, când Vioară, când fetița de odinioară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu