Știu că plâng mult prea mult pentru un om normal,
Dar eu niciodată nu m-am simțit un om normal!...
Țin minte că am plâns odată că nu m-au lăsat să intru la o piesă de teatru,
Și mă întrebăm atunci cu voce tare “cine naiba plânge că n-a intrat la o piesă de teatru? Doar o să se mai joace!”
Iar Nona mi-a zis blând : ”Doar un artist adevărat poate plânge așa ușor!”
Și m-au urmărit mult timp vorbele astea…
Sau vorba Anei, dacă lacrimile s-ar transforma în bani, am fi bogate!
Azi plâng de fericire de exemplu,
chiar nu am nici un motiv concret să plâng de supărare, mai e și zi de salariu,
deci practic, e sărbătoare!
Stau așa cu ochii în gol, în laptop de fapt, dar e tot același drac!
Cică dacă te uiți cu ochii în gol prea mult, sufletul tău pleacă pe pustiuri, asta mă cam sperie!
Vouă vi se întâmplă?
Și cum stau eu așa, cu sufletul plecat, îmi curg boabe de lacrimi dulci-sărate
pe pomeții care încearcă să-mi țină mereu zâmbetul falnic;
Însă eu știu că sunt lacrimi de beatitudine!
Doar că de cele mai mult ori plâng de neputință,
Plâng când văd ce se întâmplă în jur,
O fi sufletul meu de vioară,
Oi suferi eu de vreo “boală” - hipersensibilă?
Sau cum ar zice rău intenționații, penibilă?
Plâng când oamenii mă dor,
Plâng când trece câte-un nor,
Plâng când mă gândesc că o să mor... fără să fi trăit cu adevărat!
Dar vă jur, că îmi vine câteodată să plec urlând la pas prin lume și să-i întreb pe toți cei ce-mi ies în cale:
“De ce sunteți așa nesimțitori? Măi, Oamenilor!”
Dați-mi un abis că să urlu în el!
Nu vedeți că nu puteți să vă mai prefaceți...
Și mai cade o lacrimă,
Și mai spală o patimă!
Atâta timp cât respir, probabil o să mai plâng șiroaie
Pentru că sufletul piatră nu se face,
Indiferent cine de el trage,
Și-mi promit să nu-mi mai fie niciodată rușine
Pentru ceea ce simt sau sunt!
Plângi copilă:
visele pierdute,
Traumele mute,
Și gândurile neștiute!
Căci cu fiecare oftat
Te-ai și eliberat
Iar cu fiecare suspinat
Bucăți din tine ți-ai recuperat!
Nu-ți mai ascunde lacrima
De teamă că cineva te va vedea,
Să te vadă!
Și să plângă cine poate
Căci unii au secat de mult,
Transformându-se în tumult
Neconștientizând că tot ei au de pierdut!
Dacă stai puțin cu tine,
O să simți cum lacrima îți vine,
Căci așteaptă de-o eternitate
S-o transformi în claritate
Și să n-o mai blamezi ca pe o vină!
Așa că da-ți voie să plângi până nu mai poți, până simți că ai curățat și cel mai întunecat colț de vindecat!
Hai să plângem împreună, iar din lacrimi să ne facem o cunună…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu