Va fi mereu culoare
Căci spirtu-mi
Nuanțe de primăvară are!
Și oricât vor fi încercat ciocoii
În lanțuri să mă prindă
Nu vor avea sorți de izbândă
Căci sunt prea profundă!
Mă confundă cu o toamnă plăpândă
Când eu toată viața am fost
O vară arzândă!
Ceea ce e binecuvântare
Dar și blestem!
Să simți totul la superlativ
Te transformi în orice,
Mai puțin in asertiv!
Iar pe lângă arșiță,
Mai trebuie și ploaie!
În plus, lumea te vrea supus,
Nu cu capul sus!
Ca nu care cumva
Să le descoperi defectele…
De parcă ar exista perfecțiunea!
Ce aforism expirat
Ca tot ceea ce vrem să părem
Și tot ceea ce nu ne dăm voie să fim!
Sunt zile în care nu știu încotro,
Trăiesc anotimpuri anapoda,
De parcă aș fi nemuritoare!
Se duc anii fără rost,
Și simt cum frica (de moarte) mă iscodește,
Dar îmi spun blând în gând,
Printre lacrimi reciclate,
(adică neplânse la timpul lor)
Zâmbește!
O îmbrățișez cum se cuvine,
Nu o reneg cum au făcut-o alții cu mine,
Și-atunci ea se topește…
Iar eu ușor ușor
Reînfloresc cu și mai multă pasiune
Gata să cuceresc lumea!…
…Sau cel puțin
Să mă regăsesc pe mine!
Ah, ce primăvară frumoasă aș fi
Numai de m-aș regăsi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu