V-am iertat că n-ați știut să mă iubiți cum aș fi vrut,
V-am iertat pentru toate palmele care-au durut,
V-am iertat când m-ați dezrădăcinat…
Pentru vorbele de prisos,
Pentru ocările fără rost.
Dar nu pot să vă iert ca nu știți să vă mai iubiți,
Ați ajuns să vă huliți!
Și dacă pot să înțeleg ca iubirea trece,
Nu pot să înțeleg cum vă dușmăniți
Deși trăiți sub același acoperiș!
Nu ar fi mai normal ca fiecare sa rămână cu durerea și cu singurătatea lui???
Fără ranchiună împroșcată la fiecare masă!
V-am iertat când nu v-ați mai iubit,
V-am iertat când nu m-ați mai iubit!
Dar nu pot să vă iert când vă văd cum suferiți!
Nu, asta nu va face mai părinți!
E un purgatoriu etern al unor foști sfinți…
Vă datorez viața și vă sunt recunoscătoare,
Dar nu mai pot să iau asupra mea
O povară atât de mare!
Fie vă vedeți fiecare de drum,
Fie vă dați mâna și măcar vă respectați
Pentru tot ce-a fost cândva bun!
Nu e nimeni mai vinovat decât celălalt ca dragostea a eșuat!
Mă rog să vă fie bine iar când veți trage linie,
Să mai rămână și puțină bucurie
Nu doar nimicnicie…
Eu v-am iertat,
Să mă iertați și voi,
Că n-am știut a fi altfel decât sunt!
Sper să găsiți și voi puterea interioară
Să vă iertați cândva,
Unul pe celălalt,
Dar mai ales pe voi înșivă,
Că n-ați avut nici un model de cum se iubește asumat,
Și cu toate astea ați încercat,
Dar vrajba momentan a câștigat!
Poate dacă renunțați la țipat,
Ușor ușor
Vă veți auzi sufletele din nou…
Eu v-am iertat!
E rândul vostru să încercați…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu