FB is gone

 FB is gone 

What the Meta have I done?

None of my business,

Neither theirs apparently 

As no one will answer! 

Keep sending emails in vain 

Hoping they will bend!

Once the social anxiety 

Starts to fade out 

You realize it’s actually not that bad!

Thanks Zuckerberg for IG

At least I still have a way for scammers 

To come around! 

False connections 

That keeps us addicted;

When only in reality 

We can make a difference!

So you can disable me all you want

I will always stand tall 

Knowing that I did nothing wrong!

Log out from this dungeon wall,

Log-in to your soul…

#disabledfbaccount

București - a love hate story

Urmează stația cu peronul pe partea...
Locului unde mi-am regăsit sufletul
Și jumătatea!
Dacă ar fi să aleg o melodie care să te definească Aceea ar fi clar:

“I love you, I hate you!”
I love you pentru că m-ai primit cu brațele deschise
acum mai bine de 15 ani;
... deși credeam că n-o să-ți învăț nicicând zecile de trasee ale pe-atunci RATB-ului (de la 1 la 801 - eu credeam sincer că atâtea linii ai, ce naivă!)
Nu mai zâmbi arogant că între timp m-am deșteptat, trei facultăți mai târziu!
Te știu ca în palmă acum, dar îmi lipsește naivitatea de atunci... însă cel mai mult îmi lipsești tu mai puțini aglomerat, chiar dacă mai virgin ca o plajă sălbatică și cu strada spre Fratelli neasfaltată!
M-am simțit fix ca în fundu’curții la Bârlad când mi-am stricat stiletto-urile mele cele noi, pentru un club, chipurile de fițe cu multe pipițe; cu diferența că în club la Bârlad nu avusesem onoarea să cunosc străini care te sărută fără prea mult tam-tam ca mai apoi să-ți trântească un “I have to go mam!”.
Iar dacă e să fiu complet sinceră (însă te rog nu mai spune nimănui!) cel mai mult îmi lipsesc eu, fetița aia speriată și plină de vise pe care a lăsat-o mama ei cu traista de rafie în Gara de Nord, căci însăși gara era prea imensă pentru fetele de la țară!
Da, știu că Bârlad nu e țară, dar tu ai fost primul meu “afară”!
A fost dragoste la prima vedere, cu oportunitățile tale, cu parcurile-ți felurite, cu tupeul tău de borfaș, aproape că m-ai păcălit!
Doar că după ce am văzut Parisul relația noastră n-a mai fost niciodată la fel... C’est la vie Mon Cher!
I hate you pentru că deși ai fost cândva micul Paris (deci potențial ai avea) te-ai plafonat sub greutatea tuturor celor care-ți calcă pragul, dar mai ales din cauza celor care te administrează! Cu toate astea, recunosc ca mirosul tău de tei din luna mai nu l-aș da pe nimic din lumea asta și oriunde mă va duce viața, îți promit că în mai mă voi întoarce iar și iar, nu te las să mă cauți în zadar...
Dar în august să nu te văd că ești al naibii de cald, iar uneori mai și puți, mă iriți!

Iartă-mă, te iubesc!
Lasă-mă, te părăsesc!
Te voi aștepta mereu pe Strada Speranței, Sper sa nu îți dau block până atunci!
I hate you,
No it’s not true, I love you!
Offf București, mă înnebunești!...

Echinocțiul sufletului

 Când gândurile-s egale cu trăirile 

Iar visele cu nemuririle…

Cum se-nturnează toate:

Ba o nefericire care se preschimbă în binecuvântare;

Ba o vină care se cere a fi iertată;

Ba o rutină care te ține în tihnă;

Ba o necredință care te preface într-o smerită ființă Ba o neiubire care te-nvață dragostea de sine! 

Punct autumnal: 

Vreau să te păstrez în afara timpului,

Ca să nu mai dau socoteală pământului!

Ducă-se toate zilele,

Mie îmi vor rămâne clipele!… 

Despre fericire...

Sau lucrul cu sentimentul

Orice intrare

Are și ieșire!

Și orice început

Un fine!

Contează cu ce-ți umpli zilele

Dar mai ales nopțile…

Ești pregătit pentru un clișeu?

Bucură-te de călătorie,

Și nu te mai stresa cu destinația

Nici cu prestația!

Nu mai fii de carton,

Dă-ți voie să fii om,

Folosește umbrela altfel,

Poți chiar să zbori cu ea

Dacă nu te temi că te vei uda!

Mă tot întreb ce e fericirea

Și mă încrunt…

Și cu cât mă întreb mai mult,

Nu reușesc să mă mai descurc!

Nu mai bine

Mă bucur că sunt???…

Fericirea e doar un cuvânt

Iar noi suntem mult mai mult de atât!…

Post scriptum: să nu-ți fie frică niciodată că te vei uda,

să-ți fie mai degrabă frică că nu vei dansa!

The art of feedback

“Be an encourager, the world has enough critics!”

How on earth does one imagine

That a harsh blurted feedback

Will ever kindle anything else

Besides endless frustration

And the acute desire to fight back!

Have you observed how the worst critics

Are hidden behind their own insecurities???

Cause no one is unblemished

So let’s stop throwing stones

And be less selfish!

Words can belittle

Or motivate,

Choose carefully!

Cause the devil is in the details

And when all has been said and done,

You’d better not be the one

Who tarnished a soul

Just because you felt alone!

Note to self and anyone who needs to hear it:

Don’t take every criticism to heart

Cause giving feedback is an art

Whilst amateurs are aloud,

Only a few privileged ones

Master this craft!

I’ll be silent more

From now on

Trying to make peace

With the unspoken words,

of every criticism

That the world imposed

Upon my soul!

This doesn’t mean

I will have nothing to say,

And if my self-assertiveness

Scares you,

Try imagining my disobedience!

A life of suffering

Didn’t teach you anything?

Why do you perpetuate

This generational trauma?

When will it end?

Let’s make amends

And treat each other

At least with respect

If nothing else is left…

Duală ființă

 Duală ființă

Azi sunt mai faimoasă ca ieri 

Și mai semi anonimă decât mâine…

Nu mă am decât pe mine,

Plus un infinit de goliciune.

Aș vrea să-mi umplu zilele cat de mult pot

De frică să nu pierd nimic!

Dar dacă am deja tot?

Și nu-mi văd fericirea de amărăciune?!?

Aș vrea să-mi odihnesc frustrările 

La umbra marilor speranțe!

Să las loc și destinului 

Să mă surprindă c-un dram de noroc!

Duală ființă,

Prinsă veșnic între a avea și a fi 

Uiți că totu-i trecător,

Și că nu trebuie să iei nimic în răspăr!

Smerită nu-s,

Dar totuși nici cu nasul pe sus!

Sunt un cumul de trăiri umane,

Însă tu mă vezi prin ale tale filtre pătate… 

Ne suntem unii altora oglinzi

Iar de nu-ți place ce vezi,

Mai bine în tăcere să cercetezi 

Decât să mă blamezi!

Nu știu de-s vis sau realitate 

Aceste vorbe îndepărtate 

Dar simt că trebuie să le împărtășesc 

Ca să învăț să mă deslușesc… 

The voice in my head

Every smile

Hides a tear
As every sigh
Shelters desire…

« Votre béton souffre, madame! »

On sait que les gens souffrent n’est pas?

Mais que le béton souffre aussi vous le saviez déjà?

Je viens d’apprendre ça en Belgique!

Un simple ouvrier m'a fait voir clairement ce que je ressentais depuis longtemps… Mais ce que je ne pourrais pas définir avec des mots pour ne pas paraître folle ! Les gens ont tendance à étiqueter tout ce qu'ils ne comprennent pas.

« Votre béton souffre, madam! » Il m'a dit à voix basse.

Au début, j'ai mis ça sur le compte de trop de pluie, mais ça ne peut pas être que ça. Ce serait trop simple et en vain! Alors c’est quoi???

Chaque fois que je passe devant un bâtiment délabré, j'ai mal au cœur, je vous jure!

Je plains les habitants de ces immeubles et toutes leurs histoires qui sont sur le point de s'effondrer.

Quand et comment pouvons-nous mettre fin à la souffrance ? Nous ne le savons pas vraiment, mais nous pouvons faire en sorte que demain soit meilleur qu'aujourd'hui ou au moins vivre chaque jour épanoui.

Les bâtiments sont construits par nous et doivent être entretenus par nous, un peu comme nos âmes si nous y réfléchissons.

Alors ne blâmons pas les temps qui courent quand il est de notre devoir de renaître même à partir des ruines…

À chaque jour suffit sa peine!

Ah, ce primăvară frumoasă aș fi…

În iarna sufletului meu

Va fi mereu culoare 

Căci spirtu-mi

Nuanțe de primăvară are!

Și oricât vor fi încercat ciocoii

În lanțuri să mă prindă 

Nu vor avea sorți de izbândă 

Căci sunt prea profundă!

Mă confundă cu o toamnă plăpândă 

Când eu toată viața am fost 

O vară arzândă! 

Ceea ce e binecuvântare 

Dar și blestem!

Să simți totul la superlativ 

Te transformi în orice,

Mai puțin in asertiv! 

Iar pe lângă arșiță,

Mai trebuie și ploaie!

În plus, lumea te vrea supus,

Nu cu capul sus! 

Ca nu care cumva

Să le descoperi defectele…

De parcă ar exista perfecțiunea! 

Ce aforism expirat 

Ca tot ceea ce vrem să părem 

Și tot ceea ce nu ne dăm voie să fim!

Sunt zile în care nu știu încotro,

Trăiesc anotimpuri anapoda, 

De parcă aș fi nemuritoare!

Se duc anii fără rost,

Și simt cum frica (de moarte) mă iscodește, 

Dar îmi spun blând în gând, 

Printre lacrimi reciclate, 

(adică neplânse la timpul lor)

Zâmbește! 

O îmbrățișez cum se cuvine,

Nu o reneg cum au făcut-o alții cu mine,

Și-atunci ea se topește…

Iar eu ușor ușor 

Reînfloresc cu și mai multă pasiune 

Gata să cuceresc lumea!…

…Sau cel puțin 

Să mă regăsesc pe mine!

Ah, ce primăvară frumoasă aș fi

Numai de m-aș regăsi…