Omul piere atunci când ridică garduri,
Si se îndepărtează de divinitate
Când își urăște aproapele!
Cine-i fără de păcat să arunce prima piatră!
Și-au aruncat fariseii,
Scandalizând-se de viață!
O judecată capitală s-a auzit în cor,
Neștiind că singurul mod de a învăța
E să trăiască!
Uitându-și propriile învățături
Cu măsura judecății
Și cu iubirea creștinească!
Aripile au început să mi se păteze
De la atâtea anamneze!
Oare și în purgatoriu or să mă defăimeze?
N-am pretins a fi niciodată altceva
Decât ceea ce sunt!
Dar cum mă vede lumea, asta nu-i treaba mea!
O păcătoasă ca oricare alta,
Cu răbufniri de căință,
Ce-și caută a ei credință…
Mă scuzați că v-am deranjat “arhanghelilor”
Cu aripile-mi pătate.
Nu sunt decât un “înger” c-un Osana mut…
Am căzut pe pământ ca și voi,
În aceeași mocirlă de păcate,
În care toată lumea se zbate!
Suntem toți Îngeri întinați…
Nu vă mai minunați!
Puneți mâna și iertați!
Degeaba Glorie îi cântați
Dacă scripturile i Le încălcați!
Agnus Dei, dona nobis pacem…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu