(Sau cum ar zice criticul interior: “ce titlu’ e asta?stați să vedeți poezia!” 🤣🫣)
Uneori mă simt ca o cutie cu jucării,
Lăsată anevoie pe malul mării,
Jucării care mai de care mai colorate,
Unele pătate,
Altele neatinse,
Rămase din vise stinse!
Mult prea tânără
devreme uitată ,
Și mult prea bătrână
Chiar puțin spartă
De prea multă corvoadă,
Reală sau imaginară,
Nici nu contează!
Mereu între lumi!
Între atunci și cândva
Prea puțin aici!…
Ce-i copile?
Cine te-a rănit atât de tare
De nu-ți găsești locul în lumea asta mare?
M-au rănit multe…
Dar cel mai mult mă rănesc singură
Când nu-mi ascult a mea inimă!
Vrei să te închid?
Nu, mulțumesc!
M-am închis singură în repetate rânduri
Și nu mi-a plăcut întunericul!
Vrei să te repar?
N’ai cum!
Au mai încercat și alții
Și ne-am rănit reciproc!
Trebuie să ne acceptăm imperfecțiunile
Pe acolo intră luminile!
Vezi? N’ai suferit degeaba!
Ai reușit să-ți accepți în sfârșit umbrele!
Acum știi ca vor exista mereu copii
Care vor sa se joace cu tine
Și care nu vor,
Sau cu care poate te-ai jucat o perioadă
Dar nu va mai place același parc de distracții!
(“Aoleu ce eufemism infantil!”)
Iar asta este perfect în regulă!
Si dacă totuși
viața ți se va părea complicată uneori,
Și ți se va părea mult prea adesea copile,
Privește marea și învață de la ea,
Inspiră, expiră,
Și lasă valurile să vină și să plece,
Totul trece!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu